Normalitate-anormalitate-patologie

            Existența unei tulburări de personalitate primește o importanță deosebită, investigarea ei fiind introdusă în DSM III (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorder) încă din anul 1980, alături de evidențierea evenimentelor stresante specifice persoanei.

            Fiecare tip de tulburare de personalitate necesită o mare atenție, nefiind asimilat pur și simplu ca un diagnostic de boală, ci întrega acțiune a existenței umane conștiente. Din caracterizarea generală a tulburărilor de personalitate face parte sublinierea duratei prelungite, practic permanentă, tulburarea manifestându-se de la începutul vârstei adulte și persistând toată viața, fiind deci anevolutivă (prin sine), cele mai afectate fiind imaginea de sine și raportarea interpersonal-socială. O altă caracteristică specifică este prezența unui comportament dezadaptativ, perturbator, „nociv”, care se manifestă în contextul unor relații interpersonal-sociale.

            Livesley consideră că în cazul tulburărilor de personalitate e prezentă o disfuncție dăunătoare care cuprinde trei aspecte:

            -sistemul sinelui—eșecul în a stabili reprezentări stabile integrate(coerente) privitoare la sine și la ceilalți;

            -disfuncția interpersonală—eșecul de a dezvolta relații de intimanță, de a funcționa adaptativ ca o figură de atașament și de a stabili relații afiliative;

            -eșecul de a funcționa adaptativ în grupe sociale, de a dezvolta comportamente de cooperare.

            Întâlnim deseori folosirea expresiei „om normal” și, firesc, apare nevoia de a definii „normalitatea”. Persoana umană „normală” e concepută ca dimensionată printr-un „pol etic” de respectare a unor norme sociale și reguli reglementate de legi. Nerespectarea eticii, disfuncționalitățile în acest plan, sunt considerate fațete ce caracterizează tulburări de personalitate. Totuși, nu toate tipurile de tulburări de personalitate prezintă, în egală măsură, probleme sociale, chiar dacă ele există, nu sunt toate „stridente” pentru cadrul social. Nu la toate tulburările de personalitate întâlnim deficiența și perturbarea morală în aceeași intensitate și în aceleași modalități. Acolo unde întâlnim intensități ce depășesc limitele „normalului” , vorbim de „psihopatie”. Pe de altă parte, „eticul” a devenit, în zilele noastre, greu de definit, fapt ce pune sub semnul întrebării multe dintre aserțiunile tradiționale privitoare la tulburările de personalitate și psihopatie.

            Parker și colaboratorii săi, în 2002, ridicau problema caracterizării de ansamblu a tulburărilor de personalitate, dincolo de stilul pe care-l exprimă diverse tipuri, indentificând 17 markeri ai disfuncționalității acesteia: 1—lipsa agreabilității, 2—inabilitatea de a avea grijă de alții, 3—lipsa de cooperare, 4—faptul de crea disconfort celorlalți, 5—lipsa eficacității în acțiuni sociale, 6—lipsa empatiei, 7—eșecul în a realiza și menține relații interpersonale, 8—incapacitatea de a învăța din experiențe, 9—impulsivitatea, 10—inflexibilitatea, 11—slaba adaptabilitate, 12—imoralitatea, 13—optimismul extrem, 14—autoapărarea, 15—deficiența autodirecționării, 16—lipsa umorului, 17—dificultatea de a face față stresorilor.

            Sigur că, multe persoane, citind cele de mai sus, se vor regăsi în câțiva dintre markeri pentru că e firesc să avem uneori reacții de acest gen, dar se întâmplă „rareori”. Atunci când comportamentul este zilnic și pe o perioadă semnificativă de timp, putem vorbi de tulburări de personalitate. La fel de importantă este diferențierea între personalitățile „anormale”, care reprezintă o „variație a normalității” ca stil, comportament, tipologie, și persoanele „psihopate” unde nu mai este vorba doar de o variație statistică, ci de o realitate antropologică complexă. Am putea diferenția următoarele nivele:

            I.—persoane „normale” care au un stil caracterial uniform specific;

            II.—persoane cu trăsături accentuate și probleme interpersonal-sociale, în diverse momente și contexte;

            III.—persoane cu tulburări de personalitate constante, cu permanente probleme de adaptare și comportament antisocial, care pot fi parțial, dar niciodată complet compensate;

            IV.—persoane cu grave tulburări de personalitate, constant perturbatoare sau problematice pentru cei din jur, pentru societate, ce pot funcționa doar în condiții cu totul speciale de supraveghere sau în medii și situații neobișnuite.

            Identificarea unui mod special de manifestare, care, de cele mai multe ori, este prezentat ca apartenență la o categorie tipologică, este un aspect ce poate duce la identificarea concretă a unei tulburări de personalitate. Împreună cu caracterizarea de ansamblu, modul special de manifestare determină tipologia unei persoane. Toți autorii și toate sistemele psihologice au descris un număr finit de tipuri, de clase, sau de categorii tipologice de tulburări de personalitate, chiar dacă au lansat și câteva variante de „rezervă”. Livesley, în anul 2001, atrage atenția asupra pericolului ca accentul să cadă pe tipologie, pe stilul de manifestare, ignorându-se caracterizarea generală. Tipologia tulburărilor de personalitate pe care au dezvoltat-o psihiatrii, pornind de la cazuistica medical-azilară despre bolile psihice, s-a intersectat mereu cu tipologia temperamental-caracterială. Atât caracteriologia tradițională cât și cea recentă s-au bazat pe conceperea unui număr finit de tipuri ce rezultă din principiile de ordonare. Astfel, au apărut temperamentele lui Hipocrate și caracteriologia zodiacală corelată celor 12 zodii. Jung a împărțit oamenii în întrovertiți și extrovertiți, iar La Senne, în funcție de trei parametri, fiecare cu două variante—activitate, emotivitate, retentivitate.

            La începutul sec.XX, Weber și Jaspers aduc in discuție „tipul ideal” uman care este un construct mintal ce surprinde și descrie, în mod coerent, caracteristicile esențiale ale unui mod de a fi al oamenilor. Tipul ideal este un construct teoretic, o descriere abstractă de referință, care nu se întâlnește în „stare pură” în realitate. Tot Jaspers, în perioada sa inițială de psihiatru, caracteriza persoana istericului ca pe cea a unui om care vrea să apară mai mult sau mai puțin decât este, pentru a ajunge în centrul atenției, hiperexpresiv, ce dramatizează pentru a atrage atenția asupra sa, putând fi strident și submisiv, lamentativ sau laudativ.  În DSM-IV apar tipurile de tulburare de personalitate și boala psihică aferentă:

1. a)Tipul PARANOID –tuburare persistentă paranoidă;
2. b)Tipul SCHIZOID-SCHIZOTIPAL—schizofrenie;
3. c)Tipul HISTRIONIC –tulburări disociative (isterie);
4. d)Tipul BORDERLINE –tulburare bipolară;
5. e)Tipul NARCSIC
6. f)Tipul ANTISOCIAL—tulburări ale controlului impulsurilor/toxicomanie;
7. g)Tipul EVITANT –tulburări de fobie socială;
8. h)Tipul OBSESIV-COMPULSIV—tulburare obsesiv-compulsivă;
9. i)Tipul DEPENDENT –toxicomanie/ depresie.

Sigur că s-au adăugat, între timp, noi descoperiri, noi subtipuri ale fiecărei categorii, cuprinse în DSM-V. Pe lângă cele prezentate mai sus și în același cadru, se înscriu și atitudinile morale ale vieții de zi cu zi, cele ale bunului-simț, cele promovate sau sancționate de cultura în care trăim, deoarece NU PUTEM SĂ IZOLĂM în laboratoare și eprubete oamenii de lângă noi, față de care avem atitudini spontane, variate trăiri girate de „simțul comun” ce călăuzește o comunitate.  De aceea mă văd nevoită să subliniez faptul că tulburările de personalitate NU DEFINESC OAMENII și nici categorii de comportament. Din păcate, persoanele diagnosticate ca având tulburări de personalitate sunt etichetate categorial. Prezint în continuare o listă cu termeni (aleși aleatoriu) folosiți în etichetare: rău, laș, nebun, ipocrit, mizerabil, disprețuitor, criminal, manipulator, disprețuitor, escroc, egoist, profitor, duplicitare, prefăcut, infidel, nesimțit, slugarnic, șarlatan, mincinos, papă-lapte, violent, hapsân, arogant, nesimțit, etc. Adjectivele, cum sunt cele prezentate mai sus, nu sunt ocolite atunci când caracterizăm o persoană. Cuvintele au „rădăcini” și fac parte din vocabularul neamului nostru. Ele compun, de-a lungul timpului, „pânza de fond” pe care se „desenează” viața fiecărei persoane.  

Cum ar fi de preferat să fie comportamentul uman pentru sine și în relație cu ceilalți? Trăsăturile de caracter să fie adevărate virtuți: curaj, stăpânire de sine, înțelepciune, să fie promovator al dreptății, cinstei și generozității. Cultivarea virtuților presupune alegerea căii de mijloc între „prea puțin” și „prea mult”, evitând excesele, presupune libera alegere și găsirea căii de mijloc între lașitate și temeritatea nesăbuită. La fel și cumpătarea, mărinimia, blândețea, pudoarea, stăpânirea de sine sunt virtuți care cer efort. Felul în care percepem, înțelegem, decupăm, citim și comentăm viața persoanelor cu probleme, ne caracterizează și pe noi și, evident, epoca noastră.

Articol inspirat de cartea „Tulburări de personalitate”—M.Lăzărescu, A.Nireștean