Acasă

La baza existenței umane stă comunicarea. A comunica, a avea o relație, a împărți sunt cele mai importante pentru existența noastră. A avea sentimentul că esti parte a unui ansamblu social, că ești recunoscut, identificat, că aparții unui grup, unei comunitați lingvistice este vital unei aspirații umane.

Însă, nicăieri nu suntem învățați să comunicăm, nici măcar în sistemul școlar, acesta bazându-se pe o dinamică specifică de tip „întrebare-răspuns”. Copilul nu învață să dea un răspuns personal, fiind acceptate doar cele din carte. Pană la 20 ani, suntem obligați să producem răspunsuri, să mergem în direcția așteptărilor celorlalți, acumulând „handicapuri” în ceea ce privește relațiile noastre.

Când ne dăm seama de lacunele noastre, avem nevoie de mai mult timp pentru a reînvăța, pentru a reinventa mijloacele concrete prin care trăim mai bine, să ne înțelegem mai bine cu celălalt și să-l înțelegem mai bine. Este necesar ca fiecare să-și asume responsabilitatea îmunătățirii cu relației cu SINE însuși și cu ceilalți. Devenind persoane mature, putem alege să cunoaștem prezentul, să-l modelăm, decizându-ne să nu mai rămânem cramponați de trecut. Pentru asta este nevoie să închidem ușile trecutului, pentru a permite prezentului să-și deshidă larg ușa. O persoană matură își recunoaște vulnerabilitățile și știe cere ajutor pentru a le putea transforma în „puncte tari”.

Pentru asta existăm noi, terapeuții, ghizii potriviți ai unui drum necunoscut, care te pot ajuta fără a-ți da soluția la probleme, ci doar te însoțește în găsirea ei, în (re)găsirea capacității de a iubi, de a ierta și de a merge mai departe.