Acasă

Un cercetător canadian a descoperit că, în aproape toate bolile cronice, de la cancer, scleroză multiplă şi pană la bolile autoimune, un factor major este mânia mocnită.

 Dr. Ryke- Geerd Hamer a urmărit mii de pacienţi cu toate tipurile de cancer şi a observat că toţi aceştia aveau ceva în comun: cu câţiva ani inaintea apariţiei cancerului, au suferit un conflict psihoemoţional pe care nu l-au rezolvat prin iertare. „Neiertarea cronică produce stres şi ridică nivelul hormonului cortizol (un hormon corticosteroid produs de catre cortexul glandei suprarenale și care este implicat în răspunsul la stres). De fiecare dată cand un om se gândeşte la duşmanul lui, glandele reacţionează cu efecte negative. În schimb, iertarea elimină riscul îmbolnăvirii şi întăreşte sistemul imunitar.”

Dr. Seigel, chirurg la Universitatea Yale, scrie: „Am cules 57 de cazuri bine documentate de vindecări miraculoase de cancer. În toate cazurile a existat acelaşi tipar: ştiind că nu mai au multă vreme de trăit, bolnavii au decis să renunţe la resentimente şi au devenit dispuşi să ierte persoanele cu pricina. Din momentul acela, tumorile au început să diminueze.”

Iertarea nu este un simţămant care vine de la sine. Este o alegere.

Este foarte greu să ierți atunci când asculți vocea ego-ului, care te învață că cel mai bun lucru pe care poți să îl faci este să pedepsești persoana care te-a rănit, care încearcă în permanență să te convingă că ura îți conferă siguranță și o certitudine mult mai mare decât acceptarea din iubire. Tot acest mecanism ne produce, în interiorul nostru, mari distrugeri. Distrugerile provoacă blocaje. Blocajele împiedică fluxul vieții, a energiei care menține celulele vii. Poate vă veți spune „Știu acest aspect, am încercat, dar nu pot să iert persoana care mi-a facut atâta rău, influențându-mi viața și distrugându-mi viitorul!” sau „Povești…” așa cum am citit, de câteva ori, comentarii la unele din postările mele. Nu condamn și nici nu etichetez aceste persoane, pentru că înțeleg faptul că uneori experiențele, prin care aceste persoane au trecut, au fost copleșitoare, au influențat alegerile și atitudinile, iar mai apoi, convingerile.

Am trăit eu însămi asemenea momente în viață. Multă vreme nu am reușit să iert persoanele cărora le-am acordat toată încrederea mea și care, la un moment dat, prin atitudinile și acțiunile lor, mi-au răsturnat sistemul de valori în care eu am crezut cu tărie. Urmarea a fost un „frumos” ulcer duodenal care mi-a provocat șapte ani de durere fizică, durere pe care am încercat să o elimin prin tratamente medicale. Orice tratament sau regim alimentar a eșuat. Boala nu se agrava, dar nici nu se vindeca. Aveam perioade în care crizele erau cumplite, în care corpul se chircea împovărat de dureri ascuțite în plexul solar. În acele momente, îndepărtam persoanele dragi din viața mea, pentru a nu asista neputincioase la chinul meu. Mă simțeam epuizată. După fiecare criză, începeau migrenele. Orice pastilă înghițită se dovedea a fi ineficientă. În perioadele de acalmie, atenția mea era cuprinsă de problemele cotidiene, dedicându-mă total familiei mele, neglijând sănătatea și având convingerea că răul a trecut. Până într-o zi, când m-am decis să îmi fac timp pentru a afla ce stimul din exterior îmi declanșează criza, să fiu atentă la acel moment. În viața mea a apărut o situație care mi-a declanșat senzația de nesiguranță. M-am trezit la „o răscruce de drumuri”, neștiind încotro să mă îndrept, abandonându-mă total durerii. Condamnam persoane, condamnam divinitatea pentru ceea ce mi se întâmplă. Nu știu nici acum dacă era ură, poate că asta simțeam, dar tot ce trăiam consideram a fi o nedreptate. Crizele de ulcer s-au acutizat. A dispărut pofta de mâncare. Pierdeam în greutate și mă simțeam tot mai epuizată și mai obosită. Într-o seară, stând întinsă pe pat și privind tavanul camerei, mi-am simțit lacrimile arzându-mi ochii. Eram obosită și de atâta plâns. O durere ușoară mă anunța începutul unei noi crize de ulcer. A fost momentul decisiv. Nu mai suportam situația, îmi doream să mă vindec. Nu voi uita niciodată întrebarea care mi-a apărut atunci în minte. „Ce alegi: să rămâi o victimă, plângându-ți permanent de milă, sau să te ridici și să mergi mai departe?”.  Am început să mă concentrez asupra zonei dureroase, respirând egal și complet. Simțeam cum aerul care intra îmi încălzea zona dureroasă, diminuându-mi durerea. Atunci mi-am amintit de promisiunea făcută mie de a căuta cauza acestor dureri. Am derulat „filmul” acelei zile, am fost atentă la sentimentele și gândurile care mi-au influențat starea. Am realizat că, în loc să folosesc energia și gândurile pentru a găsi soluții de a ieși din acea situație, eu canalizam energia pentru a învinui oamenii care mi-au influențat viața. Simțeam că această revelație îmi dă o stare de bine, de calm, de încredere. Am zâmbit printre lacrimi. Știam că, așa cum am avut puterea de a avea grija de oamenii din jurul meu, voi avea puterea de a avea grija de MINE.

A fost începutul vindecării mele. Un drum greu și, uneori, extrem de dureros, pentru că lupta Ego-ului cu Sinele provoacă confuzie și aduce în prim plan, din trecut, sentimente reprimate și neexprimate. Mi-am dat voie să retrăiesc emoțiile unor momente grele din viața mea, fiind atentă la fiecare persoană care era prezentă în acele momente. Am analizat fiecare sentiment pe care îl aveam față de aceste persoane, găsind logica pașilor care m-au condus la acel sentiment. Am realizat că nu ele erau vinovate pentru ceea ce eu am simțit atunci, nu acțiunile lor mi-au determinat alegerile mele. EU am fost cea care puteam alege, EU am fost cea care am ales să fiu influențată de atitudinile lor, EU am renunțat la mine pentru a face pe plac celorlalți, fiind învățată că aceasta este o dovadă de iubire, singurul mod în care voi fi acceptată și iubită. Am înțeles că părinții mei mi-au oferit toată experiența lor de viață, credințele lor, convingerile lor, din iubire (așa cum au fost ei învățați că este iubirea). Am descoperit că unele valori și convingeri ale lor nu se mai potrivesc cu această perioadă, cu acest ritm al evoluției, dar mai ales cu modul în care eu doresc să exist. Am acceptat că a face pe plac celorlalți și a renunța la ceea ce doresc eu nu sunt dovezi de iubire. Am învățat că EU SUNT CEA MAI IMPORTANTĂ PERSOANĂ DIN VIAȚA MEA, că orice atitudine față de ceilalți pornește de la atitudinea față de mine. Am învățat IERTAREA, iertându-mă pe mine. Am învățat IUBIREA, iubindu-mă pe mine. Crizele de ulcer s-au rărit, până la dispariția lor. Acum șase ani am facut un control medical amănunțit, complet, la un institut renumit dintr-un centru universitar. La primirea rezultatelor, medicul mi-a spus :„Ești mai sănătoasă decât un copil de opt ani!”. Lacrimile de fericire au fost mulțumirea adusă divinității și persoanei mele. Da, mi-am mulțumit că mi-am dat voie să învăț IERTAREA. Iertând, am învățat IUBIREA. Iubind, m-am VINDECAT.

Dacă dorim să învățăm valoarea iertării (a noastră și a celorlalți) este nevoie să ne schimbăm sistemul de convingeri. În acest scop, putem începe prin a renunța la convingerea că avem nevoie să găsim pe cineva pe care să dăm vina, atunci când în viața noastră ceva merge prost. Cea mai importantă și eficientă modalitate prin care putem face acest lucru constă în a ne schimba modul de a gândi în legătură cu noi înșine. Ego-ul se identifică în totalitate cu corpul fizic și refuză faptul că noi suntem FIINȚE SPIRITUALE care au venit să locuiască, pentru o vreme, ÎNTR-UN CORP FIZIC. Dacă vom reuși să ne schimbăm această percepție, privindu-ne ca ființe spirituale eterne, nu doar niște corpuri, ne va fi mult mai ușor să sesizăm valoarea iertării. Noi suntem singurii care putem opri cercul vicios al mâniei, durerii, amărăciunii și tristeții provocate de conflictele noastre interioare și exterioare.

Fiecare om este responsabil pentru blocajele pe care și le-a impus singur! Tot el este singurul care poate alege IERTAREA DE SINE și iertarea celor din jur, fiind convins că toate acestea îi aduc vindecarea, pacea și bucuria pe care le caută de atâta vreme.