VOCILE DIN CAPUL MEU

Deseori, clienții care vin la cabinet mă întreabă, după câteva minute de conversație, dacă nu cumva au schizofrenie, dacă nu au înnebunit cumva. A devenit o psihoză născută din teama de nu suferi de vreo boală psihică. Priviți și ascultați o femeie care, diagnosticată de schizofrenie, sub efectul medicației și în final ignorată de un sistem care nu știa cum s-o ajute! Longden relatează povestea emoționantă despre cum și-a recuperat sănătatea mentală după ani de luptă, și susține că a reușit să supraviețuiască pentru că a învățat să-și asculte vocile. Cu sigurață veți înțelege! Zâmbesc, gândindu-mă că, într-un fel sau altul, toți suntem ușor „duși”, doar că puțini sunt diagnosticați...(să mă ignore cei cărora le lipsește umorul)

***Ziua în care am plecat de acasă prima dată ca să merg la facultate a fost o zi luminoasă, plină de speranță și optimism. Mă descurcasem bine la școală. Aveam aşteptări mari și am început cu bucurie viața de student plină de cursuri, petreceri și de furat indicatoare de circulaţie.

Aparențele pot fi înșelătoare, iar acea persoană curajoasă, energică, care mergea la cursuri și fura indicatoare, era o mască, atent construită și convingătoare. Eu eram de fapt extrem de nefericită, nesigură, și esențialmente înspăimântată -- speriată de ceilalți oameni, de viitor, de eșec și de golul pe care îl simțeam în inteiorul meu. Dar mă pricepeam să îl ascund și, din exterior păream a fi o persoană care puteam spera şi aspira la orice. Această fantezie a invulnerabilității era așa de completă încât m-am păcălit chiar şi pe mine și, la sfărșitul primului semestru și începutul celui de-al doilea, nimeni nu ar fi putut prezice ceea ce urma să se întâmple.

Tocmai ce ieșeam de la un seminar când a început. Fredonam, umblând în geantă, cum mai făcusem de sute de ori înainte, când deodată am auzit o voce care observa calm, "Ea pleacă din sală." M-am uitat în jur și nu era nimeni, dar claritatea și fermitatea comentariului erau inconfundabile. Speriată, mi-am lăsat cărțile pe scări și m-am grăbit acasă, unde am auzit-o din nou. "Ea deschide ușa."

Ăsta a fost începutul. Vocea sosise. Și vocea a continuat, zile și săptămâni în șir, fără întrerupere, narând tot ceea ce făceam la persoana III-a .

"Ea se duce la bibliotecă."

"Ea se duce la curs." Era neutră, impasibilă și, după ceva timp, ciudat de prietenoasă şi liniștitoare, deși am observat unele scăpări în calmul afişat, reflectând ocazional propriile emoții neexprimate. Dacă eram furioasă și trebuia să o ascund, deseori, fiind expertă în a-mi ascunde sentimentele, vocea se ghicea frustrată. Altfel, nu era sinistră sau deranjantă, deși chiar și atunci era clar că avea să-mi spună ceva despre emoțiile mele, în special despre emoțiile care erau îndepărtate și inaccesibile. Atunci am făcut o greșeală fatală, povestindu-i despre voce unei prietene. A fost îngrozită. A început un proces subtil de condiționare. Faptul că oamenii normali nu aud voci iar eu auzeam, implica ceva foarte rău. Acea teamă și neîncredere erau infecțioase. Brusc, vocea nu mi se mai părea atât de benignă, iar când prietena a insistat să mă duc la medic, am făcut întocmai, ceea ce s-a dovedit a fi greșeala numărul doi.

Mi-a luat ceva timp să explic medicului facultăţii care mi se părea a fi adevărata problemă: anxietatea, respectul de sine scăzut, teama de viitor, și mi-a răspuns cu o indiferență plictisită până când am menționat vocea, moment în care i-a scăpat stiloul, s-a întors și a început să mă chestioneze interesat. Sinceră să fiu, aveam nevoie disperată de interes și ajutor, așa că am început să-i povestesc despre comentatorul meu ciudat. Încă îmi doresc ca în acel moment vocea să fi zis: "Ea își sapă propria groapă." Am fost trimisă la un psihiatru, care şi el, considerând vocea ca pe ceva sinistru, interpreta tot ce spuneam din perspectiva nebuniei latente. De exemplu, lucram la un canal TV studențesc care transmitea știri din campus, iar în timpul unei consultaţii mult prelungite, i-am zis: „Îmi pare rău, d-le doctor, dar trebuie să plec. Prezint știrile la șase." În fişa medicală scrie că Eleanor halucinează că e prezentator de știri la televizor.

De aici evenimentele au început să mă copleșească rapid. A urmat o internare în spital, prima din multe, apoi un diagnostic de schizofrenie, dar cel mai rău a fost sentimentul veninos de deznădejde, umilire și disperare despre mine și viitorul meu. Fiind încurajată să consider vocea nu ca pe o experiență, ci ca pe un simptom, frica și rezistența mea împotriva ei s-au intensificat. Asta a dus la o atitudine agresivă împotriva minţii mele, un fel de război civil psihic, ce a făcut ca numărul vocilor să crească și să devină din ce în ce mai ostile și amenințătoare. Neajutorată şi disperată am început să mă retrag în acea lume interioară de coșmar în care vocile aveau să se transforme în persecutorii și în singurii tovarăși ai mei. Mi-au spus că, dacă dovedeam că le meritam ajutorul, mi-ar fi schimbat înapoi viața aşa cum fusese, și au stabilit o serie de sarcini tot mai bizare, un fel de munci ale lui Hercule. A început cu lucruri mărunte, de exemplu, să-mi smulg trei fire de păr, apoi, gradat, au devenit extreme, culminând cu comenzi de a-mi face rău, una, deosebit de dramatică:

„Îl vezi pe asistentul de acolo? Vezi paharul ăla cu apă? Trebuie să te duci să îl torni pe el în fața celorlalți studenți."

Ceea ce am și făcut, şi asta nu m-a făcut îndrăgită de profesori.

De fapt, s-a stabilit un cerc al fricii, al evitării, al neîncrederii și al neînțelegerii, și asta era o bătălie în care mă simțeam fără putere, incapabilă să stabilesc pacea sau o reconciliere.

Doi ani mai târziu deteriorarea era dramatică. Deja aveam repertoriul frenetic: voci terifiante, viziuni grotești, halucinații bizare și de nestăpânit. Sănătatea mea mentală a catalizat discriminarea, abuzul verbal, atacuri fizice și sexuale. Psihiatrul meu mi-a spus: „Eleanor, mai bine ai fi avut cancer, se vindecă mai uşor decât schizofrenia." Am fost diagnosticată, tratată medicamentos și aruncată. Deja eram atât de chinuită de voci încât am încercat să-mi fac o gaură în cap ca să le scot.

Uitându-mă înapoi la dezastrul și disperarea din acei ani, e ca şi cum cineva a murit acolo, și totuși, altcineva a fost salvat. Călătoria o începuse o persoană distrusă și bântuită, dar la finiș a ajuns o supraviețuitoare care, într-un final, s-a dezvoltat în persoana care era menită să fie. Mulți oameni mi-au făcut rău de-a lungul vieții, și îi țin minte pe toți, dar aceste amintiri pălesc faţă de cele ale oamenilor care m-au ajutat: alți supraviețuitori, alții care aud voci, camarazi și colaboratori; mama, care nu a renunțat la mine niciodată, care a știut că într-o zi aveam să mă întorc la ea și ar fi fost dispusă să mă aștepte oricât ar fi durat; doctorul care a lucrat cu mine doar un scurt timp, dar care şi-a consolidat convingerea că recuperarea nu era doar posibilă, ci inevitabilă, și care, într-o perioadă devastatoare de recădere, a spus familiei înfricoșate: „Nu pierdeți speraţa. Eleanor poate trece peste asta. Câteodată, ninge până în mai, dar vara tot vine până la urmă."

14 minute nu sunt suficiente pentru a le mulţumi tuturor celor buni şi generoşi care au luptat cu mine și pentru mine și care au așteptat să mă întâmpine întoarsă din acel loc chinuitor și singuratic. Împreună au creat un amestec de curaj, creativitate, integritate și credință de nestrămutat că sinele meu zdruncinat avea să se vindece și să se reîntregească. Obișnuiam să spun că acești oameni m-au salvat, dar acum ştiu că au făcut ceva mai important: mi-au dat puterea să mă salvez, și mai ales, m-au ajutat să înțeleg ceva ce bănuisem dintotdeauna: că vocile erau răspunsul subtil la evenimente traumatizante, mai ales din timpul copilăriei, deci nu erau dușmanii mei, ci o susă de revelaţie pentru rezolvarea problemelor emoționale.

La început, asta era foarte greu de crezut, mai ales pentru că vocile păreau a fi atât de ostile și amenințătoare, aşa că primul pas vital a fost să învăț să extrag înțelesul metaforic a ceea ce înainte interpretam la propriu. De exemplu, vocile care amenințau că-mi vor invada casa, am învățat să le interpretez ca pe propria mea frică și nesiguranță în lume, decât ca pe un pericol real, La început, le-aș fi crezut. Îmi amintesc cum am stat trează într-o noapte, păzind ușa camerei părinților ca să-i protejez, crezând reală amenințarea vocilor. Pentru că aveam o problemă gravă cu auto-mutilarea majoritatea obiectelor ascuţite din casă fusese ascunsă, așa că m-am înarmat cu o furculiță de plastic, de picnic, și am stat cu ea în pumn, în fața camerei, așteptând să sar în acțiune dacă se întâmpla ceva. Ceva de genul: „Nu te pune cu mine. Am o furculiță de plastic, înțelegi?" Strategic.

Mai târziu, mult mai folositor a fost să încerc să descifrez mesajul din spatele cuvintelor, şi, când vocile mă avertizau să nu plec din casă, le mulțumeam că mi-au atras atenția la cât de nesigură mă simțeam - şi ştiind asta puteam să decid pozitiv - şi le asiguram atât pe ele cât și pe mine că eram în siguranță și că nu trebuia să ne fie frică. Am stabilit granițe pentru voci, și am încercat să interacționez cu ele ferm dar respectuos, stabilind un proces lent de comunicare și colaborare în care puteam învăța să colaborăm și să ne ajutăm.

De-a lungul procesului, am realizat că fiecare voce era strâns legată de ipostaze ale mele, fiecare din ele purtând emoții copleșitoare pe care niciodată nu avusesem ocazia de a le procesa sau rezolva, amintiri de traumă și abuz sexual, de furie, rușine, vinovăție, respect de sine scăzut. Vocile au înlocuit această durere și au transpus-o în cuvinte, și posibil una dintre cele mai mari revelații a fost când mi-am dat seama că cele mai agresive și ostile reprezentau părțile din mine care fuseseră rănite cel mai profund, și prin urmare acestor voci trebuia să le arăt cea mai multă grijă și compasiune.

Știind aceste lucruri am reușit să-mi adun sinele zdruncinat, fiecare fragment reprezentat de o voce diferită, treptat am renunţat la toate medicamentele, și m-am întors la psihiatrie, de data asta din partea cealaltă. La zece ani după apariția primei voci, am absolvit facultatea, cu cea mai mare notă obținută vreodată în psihologie la universitatea mea și, un an mai târziu, cea mai mare notă la master, ceea ce nu-i rău pentru o nebună. De fapt, una dintre voci chiar mi-a dictat răspunsurile la examen, adică am trişat.

Câteodată chiar mi-a plăcut atenția ce mi-o dădeau. Cum spunea Oscar Wilde, singurul lucru mai rău decât să se vorbească despre tine, e să nu se vorbească deloc. De asemenea, te antrenează la trasul cu urechea, pentru că poți asculta două conversații simultan. Aşa că, nu e chiar rău. Am lucrat în servicii de sănătate mentală, am vorbit la conferințe, am publicat capitole în cărți și articole academice, și am susținut și continui să susțin, relevanța următorului concept: că o întrebare importantă în psihiatrie nu ar trebui să fie: ce e în neregulă cu tine, ci mai degrabă: ce ți s-a întâmplat? În tot acest timp mi-am ascultat vocile, cu care am învățat să convieţuiesc în pace și respect, și care, la rândul lor, reflectă creşterea compasiunii, a acceptării și respectului către mine însămi. Îmi amintesc momentul cel mai extraordinar și emoționant, când, ajutând o tânără terorizată de vocile ei, mi-am dat seama, pentru prima dată, că eu nu mă mai simțeam așa, ci că eram capabilă să ajut o altă persoană în acea situație.

Acum sunt foarte mândră că fac parte din Intervoice, secţie a mişcării International Hearing Voices, o inițiativă inspirată din realizările profesorului Marius Romme și dr. Sandra Escher, care interpretează vocile ca pe o strategie de supraviețuire, o reacție sănătoasă la circumstanțe nesănătoase, nu ca pe un simptom aberant al schizofreniei care trebuie îndurat, ci ca pe o experiență complexă, importantă și semnificativă ce trebuie analizată. Împreună, vizualizăm şi creăm o societate care să înțeleagă și să respecte auzirea vocilor, care să sprijine nevoile indivizilor ce aud voci, și care îi apreciază ca cetățeni cu drepturi depline. Acest tip de societate nu e doar posibilă, deja se poate întrezări. Parafrazându-l pe Chavez, schimbarea socială odată începută, e ireversibilă. Nu poți umili persoana care e mândră. Nu poți oprima oamenii care nu se mai tem. Pentru mine, realizările mișcării Hearing Voices sunt dovada că empatia, camaraderia, justiția și respectul nu sunt doar cuvinte: sunt convingeri și credințe, iar credințele pot schimba lumea. În ultimii 20 de ani, Hearing Voices Movement a stabilit rețele între oameni care aud voci în 26 de țări din cinci continente, ce colaborează pentru a promova demnitatea, solidaritatea și emanciparea celor cu probleme mintale, creând o abordare nouă și un exercițiu de speranță, care se bazează pe credința de nestrămutat în puterea individului.

Cum spunea Peter Levine, animalul uman este o ființă unică, înzestrată cu capacitatea instinctivă de a se vindeca și cu capacitatea intelectuală de a valorifica această calitate înnăscută. În această privință, pentru membri societății, nu există onoare sau privilegiu mai înalt decât să ajuţi vindecarea cuiva, decât să fii martor, să întinzi o mână, să împarți povara suferinței cu bolnavul și să menţii speranța însănătoşirii sale. Supraviețuitorilor necazurilor şi vicisitudinilor, le spun că nu trebuie să-şi trăiască viețile marcaţi pe veci de întâmplările devastatoare prin care au trecut. Suntem unici. Suntem de neînlocuit. Ceea ce se află în noi nu poate fi niciodată cotropit, smuls sau răpit. Lumina nu se stinge niciodată.

Cum mi-a spus odată un doctor minunat: „Nu-mi spune ce ți-au zis alţii despre tine. Povestește-mi despre tine."***