Cum impui limite copilului?

            Probabil cea mai provocatoare funcție, indiferent dacă cel care este chemat să o exercite asupra copilului este părintele sau școala (grădinița), este IMPUNEREA LIMITELOR.

            Este o abilitate prin care se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui, a educatorului și, de fapt, a societății. Un copil care nu este învățat repectul pentru părinte și societate este un copil nefericit, cu un sentiment de sigurătate confuză și o lipsă a sentimentelor de siguranță și protecție pe care, în mod firesc, ar fi de dorit ca familia, școala și societatea în care trăiește să i le ofere.

            Lumea poate fi copleșitoare și imprevizibilă tocmai din cauza absenței limitelor impuse. Între a intrezice totul, din anxietate sau frica exagerată a celor din jur și modalitățile de a impune limite(care să nu limiteze capacitatea de dezvoltare a copilului) este o mare diferență ce constă în atitudine și metode de educare. Ființa umană „are în genă”, la naștere, libertate de manifestare fără limite. Din punct de vedere al socializării copilului, regulile și limitele pe care i le impunem sunt cele care-l vor face să se adapteze mediului și grupului social din care face parte. Capacitățile și manifestările diferă de la un individ la altul. Este evident că rolul primordial îl au părinții, continuând cu școala și terminând cu societatea. Între a limita copilul, a ști să-i spui „NU” ferm, fără agresivitate, și a abuza copilul, adică a-l restricționa cu agresivitate și dorința de a distruge în el ceea ce nu-ți place, distanța este foarte mare. În vreme ce limitele puse copilului cu calm și fermitate de către părinte sunt constructive, făcând loc reflecției copilului asupra acestor limite și a rolului lor, limitele impuse de un părinte agresiv, dezlănțuit de greșala sau tendința de a greși a copilului, dublează suferința copilului și o „colorează” cu spaimă. Suferința este ineviabilă. Spaima declanșează instinctul de apărare, iar apărarea poate lua forme agresive.

            O restricție indusă cu calm și explicată copilului, cu empatie, pentru suferința pe care i-o va antrena, va face să crească respectul copilului față de părinte, încrederea că părintele este aliatul lui, nu dușmanul (stăpânul furios), este cel care-i asigură protecția, alungând relele. O restricționare violentă va dubla suferința, urmărindu-l permanent o spaimă față de o eventuală izbucnire parentală și aceste manifestări îl vor convinge că problemele în viață se rezolvă cu violență și frică indusă agresiv. Evident că, în asemenea momente, părintele violent nu mai este perceput de către copil ca sursă de protecție ci o ființă terifiantă, care impune copilului cu violență o supunere necondiționată, irațională și totală.

            La fel este percepută și atitudinea responsabilă de educație, ce se situează pe poziția agresor (educator) și victimă (copilul). Aceștia îi vor bloca copilului reflecția care-i dezvoltă comprehesiunea și îl vor face să devină un ascultător „orb”      și un „robot executant”, fie îl vor transforma într-un rebel lipsit de respect pentru norme, limite și morală.

            A interacționa cu copilul fără a ști să vezi semnele intereselelor lui sau a spaimelor lui, a emoțiilor pe care el le comunică în fiecare moment, a-i propune ceea tu, ca adult, consideri că trebuie să i se potrivească, înseamnă a nu vedea unicitatea copilului tău.

            A nu ști faptul că lumea copilului tău este cu totul alta decât a ta, a nu-i respecta ritmul existențial și interesele lui înseamnă a nu-ți cunoaște copilul și a reduce asemănarea lui cu ceea ce scrie în cărți.

            A-ți cunoaște copilul cere calm, receptivitate, abilitatea de a comunica empatic fără cuvinte, știința de a-i urmării gesturile, mai ales orientarea și nuanțele emoționale ale privirii copilului. A-ți cunoaște copilul cere centrare pe interesele acestuia, cu plăcere și interes. A vedea tenacitatea cu care copilul dezleagă fiecare mister al acestei lumi, în fiecare nouă acțiune a lui care, pentru tine, ca adult, pare banală acea realitate, înseamnă a-ți reîmprospăta senzația de mister și vrajă a lumii pe care ai pierdut-o odată cu vârsta ce ți-a adus banalizarea lucrurilor și a alungat misterul.

            Un părinte sau dascăl, care vine în întâmpinarea copilului și care răspunde chemărilor copilului, uneori disperate, îl vor face pe copil capabil să își dezvolte încrederea în lumea din jur și sentimentul că „a trăi” este o bucurie și o experiență frumoasă.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți ci au nevoie de părinți iubitori!