Când ÎNDRĂGOSTIREA trece

            Se spune că dragostea ține doi ani. Consider că este o ușoară confuzie aici. „Îndrăgostirea” ține aproximativ doi ani, dragostea (iubirea) poate ține o viață.

            Cei mai mulți dintre noi am trăit „îndrăgostirea”. Momentele în care el/ea ni se părea cea mai grozavă ființă din lume, perfectă din toate punctele de vedere, persoana ideală lângă care ne-am dorit să petrecem restul vieții. Oamenii pășesc spre căsnicie pe calea experienței „îndrăgostirii”. Întâlnim o persoană ale cărei trăsături fizice și personalitatea creează un „șoc electric” suficient pentru a declanșa „sistemul de alarmă” al iubirii. Și suntem absolut convinși că ni se anunță marea iubire. „Sirenele sună” în mintea noastră, pulsul se mărește, „fluturii se adună „stoluri” și ne dau insomnii.  Fiecare gest banal îl adorăm. Împărțim o mâncare împreună, din aceeași farfurie, deși știm că nu mâncarea contează. Rațiunea se diminuează, aproape nu-și găsește locul.

            ws Falling in Love 1600x1200Uneori, ne „trezim” după câteva întâlniri, pentru că aflăm unele lucruri despre acea persoană, aspect care nu intră în sfera noastră de interes. Emoția se diminuează, până la dispariția ei totală. Alteori, sentimentul devine amețitor cu fiecare experiență trăită împreună și crește atât de mult încât recunoaștem că „ne-am îndrăgostit”. Nimic nu ne schimbă convingerea că este vorba de iubire adevărată și sperăm că sentimentul este reciproc. În eventualitatea cazului în care realizăm că nu e reciproc, ne dublăm eforturile pentru a impresiona și a câștiga iubirea persoanei indrăgite. Când, în sfârșit, ne asigurăm că sentimentele sunt reciproce, începem să vorbim de căsătorie, fiind convinși că „îndrăgostirea” este baza ideală pentru o căsnicie reușită. Ne imaginăm căsnicia ca o perioadă de un veșnic extaz, pentru că totul este perfect în viziunea unei persoane îndrăgostite, experiența este euforică. Suntem obsedați unul de altul, căutând orice moment de a fi împreună (fizic sau imaginar). Sunăm de câteva ori la telefon și vorbim ore în șir, trimitem zeci de mesaje ce conțin aceeași idee, exprimată diferit, adormim gândindu-ne la cealaltă persoană și, când ne trezim, tot ea este cea care ne apare în gând prima dată. Tânjim să fim împreună, iar puținele momente petrecute împreună se transformă în „prefața” unui roman de dragoste. Când suntem împreună, până și numărul bătăilor inimilor este identic, ne-am putea săruta la nesfârșit dacă nu am avea de mers la școală sau la muncă. Îmbrățișările desenează vise de extaz pe care abia așteptăm să le trăim în voie, cu „acte în regulă”.

            Ce contează că părinții/sora/fratele/prietenii văd multe părți negative și distructive la perechea noastră, noi continuăm să o vedem perfectă („Nimeni nu îl/o cunoaște așa cum îl/o cunosc eu…”). Prietenii nu îndrăznesc  să ne spună neajunsurile sau ceea ce văd ei atât de clar, pentru că știu că este inutil. „Surzi” și „orbi”, nu ținem seama de părerea celorlalți. „Și ce dacă în jurul nostru sunt perechi care se ceartă și nu se înțeleg? Nu va fi cazul nostru. Noi ne iubim!” . Evident, nu suntem  naivi și ne-am dat și noi seama de micile noastre neînțelegeri și vorbe spuse la nervi. Dar suntem absolut convinși că vom discuta deschis despre aceste neînțelegeri, atunci când vom fi o familie (iluzie creată de toți cei îndrăgostiți) și „văzând iubirea ce i-o port, (el/ea) se va schimba”!

            Este tare greu, aproape imposibil, să vedem altfel aceste lucruri atunci când suntem îndrăgostiți. Suntem convinși pe deplin că nimic nu va interveni în dragostea noastră, pentru că simțim o iubire unică și suntem minunați împreună. Această îndrăgostire (obsesie romantică),  pe care unii psihologi ai lumii au numit-o boală, trece după doi-trei ani. Durează mai mult atunci când este vorba de o relație „interzisă” sau tainică, pentru că piedicile exterioare amplifică emoțiile. Din păcate, deși trăirile sunt minunate, exagerările și negările sunt ficțiuni, nu realitate.

            Într-un final, cu toții „coborâm pe pământ” și ne dăm voie să ne „luăm legătura de la ochi”. De cele mai multe ori nu ne place ce vedem. Apar lipsurile celuilalt. Recunoaștem chiar că unele din trăsăturile de personalitate ale partenerului/partenerei noastre sunt enervante, tiparele comportamentale plicticoase, el/ea este capabil(ă) să rostească vorbe grele și vulgare, să critice orice. Toate acestea le-am neglijat pe vremea când eram îndrăgostiți. Aspecte, care atunci ni se păreau minore (sperând că se vor schimba), acum devin obstacole imposibil de trecut. Și acea întrebare pe care familia/sora/fratele/prietenii ne-o adresau, acum ne-o adresăm singuri: „Cum am putut fi atât de orbit(ă), credul(ă)?”

            Păcat că lumea reală a căsniciei nu coincide cu lumea ideală, imaginată de noi. Lumea reală a căsniciei este acea lume în care mereu găsim pete pe cadă și capacul de toaletă ridicat, este lumea în care găsești fire de păr pe chiuvetă, în care pantofii nu ajung singuri în dulap și nici hainele pe umerașe și unde șosetele murdare zac pe covor, acoperite de lenjeria intimă purtată de mult prea multe ori. În această lume, o privire, un gest, un cuvânt poate distruge totul, căsnicia devenind un „câmp de luptă” pentru cei doi soți care, între timp, parcă au devenit dușmani.

            falling-in-love3Din cele prezentate mai sus, putem ajunge la concluzia că „obsesia îndrăgostirii” nu va dura la nesfârșit. E bine de știut acest aspect, chiar dacă ne bucurăm de perioada trăirilor amoroase. Gândiți-vă ce efecte pe termen lung ar avea dacă îndrăgostirea ar dura o viață? Nu am mai avea obiceiuri sănătoase și echilibrate, nu am reuși să fim obiectivi, iar sănătatea noastră psihică ar fi atacată de emoții intense. Priviți o persoană îndrăgostită (sau amintiți-vă cum ați fost) și veți vedea că e cu capul „în nori”. Persoanele îndrăgostite își pierd interesul pentru o grămadă de lucruri și activități, singura lor preocupare este să fie în preajma omului de care s-au îndrăgostit. Îndată ce „boala”(euforia) trece și revenim în lumea reală, începem să ne impunem drepturile (nevoile). El poate avea dorințe diferite de ale ei. Ea vrea să mergă împreună în vizită la părinți, el nu-i suportă părinții. El vrea să facă dragoste, ea este obosită și, evident, o doare capul. El vrea să meargă la fotbal, ea consideră că fotbalul este mai important decât ea. Încetul cu încetul, iluzia perfecțiunii se evaporă și dorințele individuale, emoțiile și tiparele de comportament ies la iveală. Gândurile lor NU s-au contopit, iar emoțiile lor s-au întâlnit doar pentru o scurtă perioadă în „oceanul dragostei”. Ieșiți din starea de îndrăgostire, obosiți de reproșuri și critici auzite de la celălalt, se retrag, se despart, caută noi experiențe afective (cu alt partener) sau (de dorit!) încep munca grea de a învăța să se iubească, în afara obsesiei euforice a îndrăgostirii.

            Într-o iubire reală există un echilibru între rațiune și simțire (cognitiv și afectiv). Iubirea cere efort conștient din partea noastră, este întreținută de respect și admirație reciprocă, investește energie în evoluția relației. De fapt, adevărata dragoste (iubire) nu poate începe decât atunci când „îndrăgostirea” a ajuns la final.